În limbajul geopolitic clasic, orice „pax” înseamnă mai mult decât pace. Înseamnă o ordine. Pax Romana a fost ordinea garantată de Roma, Pax Britannica de Marea Britanie, iar Pax Americana de Statele Unite. Când profesorul Jiang Xueqin vorbește despre „Pax Judaica”, descrie apariția unei noi ordini regionale în care Israelul devine pivotul securității, al tehnologiei și al infrastructurii dintre Asia, Golf și Europa. În propria lui formulare, Israelul ar urma să înlocuiască America drept „noul imperiu” al Orientului Mijlociu.
Jiang spune ca Israelul este puternic din punct de vedere militar. Dar, mai important de atât el spune că Statele Unite sunt prea costisitoare, prea obosite politic și prea ineficiente pentru a mai administra direct Orientul Mijlociu. Israelul se oferă ca o variantă mai compactă, mai inteligentă și mai adaptată războiului secolului XXI. În lectura lui, trecerea de la Pax Americana la Pax Judaica ar fi o tranziție de la hegemonia bazată pe putere militară și ocupații de lungă durată la una bazată pe intelligence, lovituri precise militare, tehnologie și control al rețelelor de decidenți politici. Asta este, de fapt, ideea sa centrală, dincolo de excesele speculative care îi înconjoară uneori discursul.
De ce merită totuși ascultat, măcar parțial? Pentru că Israelul are câteva atuuri reale care fac ipoteza lui Jiang mai mult decât o simplă provocare intelectuală. Raportul Israel Innovation Authority arată că high-tech-ul reprezintă aproximativ 17% din PIB-ul israelian și mai mult de jumătate din exporturi, iar în 2024 exporturile high-tech au ajuns la 78 de miliarde de dolari. OECD notează, la rândul său, că AI a devenit o componentă centrală a noului high-tech israelian, aproape jumătate dintre noile startup-uri și runde de finanțare fiind legate de AI. Cu alte cuvinte, Jiang nu construiește pe un gol: Israelul chiar are o bază tehnologică excepțională pentru dimensiunea sa.
A doua piesă din ecuație este infrastructura. Jiang leagă explicit Pax Judaica de coridoarele comerciale și digitale care ar uni India, Golful și Europa printr-o arhitectură în care Israelul devine nodul nordic esențial. Memorandumul privind IMEC, semnat în 2023 de India, SUA, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, UE, Franța, Germania și Italia, prevede un coridor care permite tranzitul între India, EAU, Arabia Saudită, Iordania, Israel și Europa, plus cabluri pentru electricitate și conectivitate digitală și conducte pentru exportul de hidrogen curat. Așadar, când Jiang vorbește despre Israel nu doar ca stat militar, ci ca interfață între rute comerciale, energie și date, el se sprijină pe o infrastructură geopolitică aflată deja în proiectare.
Totuși, aici trebuie făcută distincția dintre analiză serioasă și mit geopolitic. Israelul poate deveni un nod regional esențial fără să devină un „imperiu” în sens clasic. Un stat de aproape 10 milioane de locuitori, chiar foarte avansat tehnologic, nu poate înlocui singur puterea militară, financiară și logistică globală a Statelor Unite. Chiar și în plin război, America rămâne de departe cea mai mare putere militară a lumii, iar Institutul Internațional de Cercetare pentru Pace de la Stockholm (SIPRI) arată că SUA au cheltuit 997 de miliarde de dolari pentru apărare în 2025. Prin comparație, cheltuielile militare ale Israelului au urcat la 46,5 miliarde de dolari, enorm pentru dimensiunea țării, dar încă la o scară incomparabil mai mică. Mai realist, „Pax Judaica” poate descrie ambiția unei ordini regionale sub umbrela strategică americană, nu o succesiune completă a Americii.
Mai există apoi problema legitimității. O ordine geopolitică nu este făcută doar din tehnologie și putere militară. Este făcută și din acceptare politică. Iar aici proiectul se lovește de dosarul palestinian și de blocajele regionale. Reuters a arătat, pe de o parte, că Arabia Saudită continuă să condiționeze normalizarea relațiilor cu Israelul de avansarea dosarului palestinian, iar pe de altă parte, că măsurile israeliene din Cisiordania au fost criticate de actori arabi importanți, inclusiv de Riad. Cu alte cuvinte, chiar dacă Israelul dispune de capacitatea de a proiecta forță și de a-și asuma costuri militare, nu are încă legitimitatea regională necesară pentru a transforma această superioritate tactică într-o ordine acceptată pe scară largă.
Mai mult, chiar baza internă a unei asemenea ambiții este tensionată. Reuters notează că Fitch Ratings a reconfirmat ratingul Israelului la nivelul “A”, dar a păstrat o perspectivă negativă, invocând datoria publică în creștere, impactul prelungit al războaielor începute după octombrie 2023 și costurile militare ridicate și în 2026. Un astfel de rating înseamnă în continuare o capacitate solidă de plată, dar perspectiva negativă arată că agenția vede riscuri suficient de serioase încât, dacă situația de securitate se deteriorează, ar putea urma o retrogradare. O ordine regională susținută prin forță, mobilizare permanentă și conflict aproape continuu poate produce influență, însă consumă resurse și erodează pe termen lung exact stabilitatea pe care pretinde că o oferă.
De fapt, aici este și punctul în care conceptul lui Jiang devine util ca instrument de analiză, dar periculos ca profeție. Util, pentru că obligă la o întrebare serioasă: nu cumva Israelul încearcă deja să treacă de la statutul de aliat-cheie al Americii la cel de arhitect regional indispensabil? Periculos, pentru că Jiang împinge adesea această observație spre zone speculative și conspiraționiste; South China Morning Post notează explicit că o parte dintre ideile sale „alunecă” în această direcție. Dacă scoatem însă excesul retoric, rămâne o teză geopolitică demnă de urmărit: într-un Orient Mijlociu fragmentat, conectivitatea, AI-ul, intelligence-ul și controlul coridoarelor pot valora aproape la fel de mult ca diviziile blindate.
În forma ei cea mai sobră, Pax Judaica însemnă o pace de tip imperial regional: o ordine menținută prin superioritate tehnologică, dominație informațională, integrare de infrastructură și descurajare militară. În Orientul Mijlociu, istoria arată că o ordine bazată numai pe forță poate dura o vreme, dar rareori rezolvă ceea ce pretinde că pacifică.